S-a petrecut la poalele Ceahlăului
Câţi dintre noi nu ne-am aflat la o răspântie de viaţă, fără să ştim încotro s-o apucăm ? Cine n-a amânat de azi pe mâine luarea unei hotărâri, în speranţa unei alegeri mai potrivite ? Câţi dintre noi n-au ratat un moment prielnic tocmai din teama de a nu greşi ? Cine n-a stat la îndoială nu ştiu câtă vreme, neştiind cum să procedeze ? Pentru ca …. dintr-o dată, poate când se aştepta mai puţin, într-o străfulgerare de o clipă totul să i se pară limpede, sinplu, şi găsească răspuns frământărilor şi îndoielilor sale ?
De ziua Sfântului Gheorghe, dând curs invitaţiei repetate a unui prieten, de a face o vizită unei fundaţii despre care nu ştiam nimic, pentru a nu mai amâna o promisiune făcută şi, poate, dintr-o curiozitate firească, eram oaspetele Fundaţiei „Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Piatra Neamţ.
Am urcat la etajul unei clădiri din centrul urbei, într-un spaţiu extrem de primitor, şi prin peretele de sticlă care dădea spre bulevard, m-am înfiorat de plăcerea splendidei imagini a Bisericii şi Turnului lui Ştefan, a părculeţului şi a Teatrului Tineretului, de parcă atunci le vedeam pentru prima oară. Interiorul era luminos, cu gust amenajat, dominat de imaginea Domnitorului şi de replica fidelă a săbiei sale (originalul la Top-capî) de pe un perete, cu câteva icoane şi peisaje nemţene de bun gust pe ceilalţi şi cu puţine piese de mobilier de epocă. În rest, cele necesare pentru activităţi de grup. Ambianţa care m-a învăluit din primul moment era caldă, fără asperităţi, prietenoasă şi cuminte, fără morgă şi reguli rigide. Organizatorii o defineau – nu fără dreptate - ca un „acasă” pentru cei prezenţi. Totul îmi trezea imaginea vechilor „Cafenele literare” interbelice, pe care le-am apucat şi în oraşul copilăriei, Brăila, atât de agreate de scriitorii şi artiştii noştri.
Am fost cucerit de atmosfera plină de spiritualitate în care m-am aflat, alături de membrii Fundaţiei, care l-au evocat pe patronul lor, împreună cu ocrotitorul oştilor sale, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. S-au depănat fapte şi legende despre viaţa şi războaiele Domnitorului, s-au evocat credinţa lui şi semnificaţiile unor fapte cunoscute sau inedite, am cântat melodii vechi şi noi şi ne-am simţit ca … acasă.
Când momentele festive s-au epuizat, aveam parte de o surpriză, pregătită cu grijă de membrii Fundaţiei : primeam calitatea de Membru de onoare al acesteia.
Cine n-ar fi fost plin de satisfacţie şi cuvenită bucurie ?! Dar – interesant - am avut trăit revelaţia unei clipe de graţie absolute, evocate în titlu. Şi pentru ca cititorul să înţeleagă firul a ceea ce va urma, îi cer îngăduinţa de a mă întoarce în timp …
În urmă cu mulţi ani, am operat un părinte-călugăr de la o mănăstire mai depărtată. Încă pe patul de spital, părintele aduna în jurul lui puzderie de bolnavi şi le vorbea până la ceasuri târzii din noapte. Toţi erau bucuroşi şi fermecaţi de vorbele frumoase şi pline de înţelepciune ale părintelui şi uitau de dureri, suferinţă sau spaime.
Când părintele a plecat, mi-a promis o „mulţămită” pentru atenţia cu care l-am îngrijit şi vindecat.
A trecut o bună bucată de timp şi, la o vreme, părintele a bătut la ceas de amiază la uşa cabinetului, mi-a dat binecuvântarea şi mi-a spus că mi-a adus o icoană. O icoană ?! „Cu plecăciune şi bucurie, părinte !”. Credeam că părintele o va scoate de sub anteriu sau din geantă, dar Sfinţia-Sa a ieşit în curte, la maşina care-l adusese şi a revenit împreună cu doi ucenici care abia dovedeau să poarte o icoană mare, frumoasă, veche şi înnegrită de fum, a „Schimbării la faţă”.
M-am bucurat de darul părintelui („Să te apere de rău şi de necazuri, dom’ doctor !”), dar mărturisesc cu toată sinceritatea că, mai bine de zece ani, nu i-am găsit locul potrivit. Pentru un apartament de bloc era prea mare, să o dau înapoi nu se cuvenea, aşa că a rămas pe un perete al cabinetului şi mai apoi pe un raft de garaj. Dar .. la fel de drept e să spun că nu eram mulţumit. Şi de fiecare dată când privirea întârzia asupra icoanei, mă mustram că nu-i aflasem rostul.
În seara aceea, de Sfântul Gheorghe, am avut revelaţia împlinirii şi a iluminării. Am aflat locul potrivit pentru icoana dăruită de părintele : pe unul dintre pereţii Fundaţiei „Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, lângă portretul şi sabia Lui, acolo unde va rămâne pentru totdeauna, spre încântarea şi bucuria tuturor celor care o vor privi şi i se vor închina.
După două zile, trăiam o bucurie asemănătoare, prilejuită de prezenţa lui Sorin Dumitrescu, marele nostru pictor de icoane şi biserici, dascăl luminat şi om de cultură temeinică, vorbitor desăvârşit, care ne-a încântat cu cuvintele sale frumos împărtăşite, pline de duh şi de înţelepciune, de care nu te mai săturai.
Atunci am înţeles ceva din adevăratele semnificaţii ale icoanei, care adună şi oferă înţelesuri mai adânci decât cuvântul însuşi. Maestrul ne-a prezentat primul volum al operei sale monumentale şi îndelung muncite, NOI ŞI ICOANA, amplu discurs al iconologiei universale şi naţionale. Cuvântătorul şi învăţătorul nostru din acea seară a fost răsplătit cu o replică a săbiei lui Ştefan cel Mare, turnată la Toledo, unde sunt comandate încă douăsprezece asemenea replici, pentru membrii săi de cinste şi pentru marile sărbători ale Fundaţiei.
Asemenea momente de înaltă trăire spirituală s-au întâmplat în umbra şi amintirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Dincolo de ura şi frământarea, de urâtul şi violenţa care ne împresoară în fiecare zi.
Se poate !
Virgil Răzeşu
